Despre artă şi felurile în care privim lumea
Pornind de la definiţia lui Clifford Geertz, arta este o formă de cunoaştere, la fel ca ştiinţa sau religia. Altfel spus, este o modalitate de reprezentare (deci de explicare) a lumii şi a unor valori. Spre deosebire de ştiinţă, însă, sau de religie, arta îţi asumă subiectivitatea – artistul ne oferă o imagine proprie asupra lumii şi nu are pretenţia ca reprezentarea sa să fie o copie exactă a ceea ce este. În esenţă, artistul doreşte să explice privitorului modul în care el vede, înţelege, explică şi vrea să comunice ceea ce îl înconjoară şi ce valori ataşează acestei viziuni proprii. Desigur, el trebuie să comunice în limitele convenţiilor vizuale sau literare (dacă discutăm, de pildă, de literatură) ale epocii sau, dimpotrivă, să încerce să le modifice (arta de avangardă este o artă exploratorie). Aceste convenţii stabilesc ceea ce reprezintă frumosul sau urâtul, ceea ce reprezintă “artă frumoasă” sau “artă populară”. De aceea, de-a lungul timpului, arta şi-a schimbat înfăţişarea. În plus, spre deosebire de alte forme artistice, în artă, conştiinţa autorului că a creat ceva unic apare relativ târziu, în lumea greacă. Abia atunci încep artiştii să-şi semneze operele, fiind conştiente de faptul că ei sunt altceva decât simpli meşteşugari, poate foarte dotaţi şi cunoscători ai vechilor reţete ale meşterilor trecuţi. Există un alt element care trebuie luat în considerare, anume adresantul operei, receptorul. Spre deosebire de epocile mai apropiate de noi, activitatea artistului era dominată de viziunea celui care comanda opera de artă, abilitatea artistului fiind aceea de a împăca dorinţele celui care comanda opera de artă cu viziunea sa estetică.
|
|
Viziuni diferite asupra frumosului – dimensiunea cronologica
Dar când încep, de fapt, să se manifeste aceste forme de expresie ale spiritului uman? Pentru primele producţii artistice ale umanităţii avem câteva date relativ sigure. Primele expresii artistice sunt databile la sfârşitul paleoliticului mijlociu şi începutul paleoliticului superior, deci pe la 40.000 – 20.000 î. Hr. Aceste forme sunt o serie de elemente trasate cu degetul înmuiat în vopsea sau pur şi simplu în pasta de calcar moale de pe pereţii peşterilor: linii simple şi şiruri de puncte. Acest tip de reprezentare apare şi pe o serie de fragmente de os descoperite în multe părţi ale globului. Este vorba, după unele interpretări, de reprezentarea unui element fundamental al artei, anume ritmul (de altfel, ritmul este primul sunet sesizat de orice fiinţă umană, fătul percepe bătăile inimii mamei). Următoarea fază o constituie apariţia unor reprezentări mai bine conturate, şi utilizarea, pentru prima dată, a picturii şi a gravurii propriuzise (realizată cu ajutorul unei unelte numită burin). Realizarea picturilor presupunea un anumit efort: coloranţii erau obţinuţi din ocru (substanţă minerală de origine feroasă) pentru culoarea roşie sau din mangan pentru culoarea neagră; pudra obţinută din măcinarea acestor minerale era amestecată cu apă sau cu grăsimi. Pasta rezultată era aplicată pe perete fie cu ajutorul unui tub (artistul ţinea în gură culoarea pe care o sufla prin tub, iar rezultatul semăna uneori cu tehnica impresionistă numită pointillée).
Începuturile artei
Dar apogeul îl constituie a doua parte a paleoliticului superior (aproximativ între 27.000 şi 12.000 î.Hr.). Acum sunt realizate o serie de ansambluri picturale în peşteri din Franţa şi Spania, aici se află centrul acestui tip de artă, restul continentului având puţine astfel de reprezentări. Această artă este una zoomorfă, accentul căzând pe reprezentările de animale (în special cai şi bovidee, mamuţi şi cervidee, rar animale periculoase), reprezentările având un rol mai degrabă secundar. Figurile de animale sunt adesea realizate într-o tehnică mixtă (gravură şi pictură), conturul era întâi gravat şi mai apoi pictat. Alături de gravură şi pictură, mai apar şi reprezentări realizate în ronde-bosse (relief adânc) şi reprezentări care utilizează denivelările peretelui peşterii pentru a obţine un efect de tridimensionalitate.
O altă categorie importantă a artei paleolitice este cea mobiliară (arta pe obiecte din os, fildeş sau corn). Şi în acest caz, domină reprezentările zoomorfe, dar o categorie de astfel de reprezentări continuă să ridice mari semne de întrebare. Este vorba de aşa-numitele “Venus aurignaciene”, despre care s-a afirmat că ar reprezenta fertilitatea şi fecunditatea lumii animale şi umane. Aceste reprezentări accentuează aspectele legate de fertilitate şi fecunditate (sânii proeminenţi, bazinul foarte mare), astfel că rezultatul îl constituie trupuri la care membrele şi capul sunt minimalizate. De notat faptul că statuete similare sunt găsite în Europa şi Orientul Apropiat până târziu (în neolitic şi la începuturile epocii bronzului). Cu toate acestea, unele reprezentări de acest tip nu sunt steatopige.
Reprezentari zoomorfe în arta mobiliara
Una din caracteristicile acestor statuete este şi ignorarea trăsăturilor faciale, dar există câteva exemple de artă care atestă forţa artistică a acestor oameni; în unele cazuri, stilizarea şi caracterul rezumativ al reprezentărilor umane a avut drept rezultat un modernism neaşteptat. De altfel, primii descoperitori ai monumentelor de artă parietală şi mobiliară au fost acuzaţi că ar fi creat aceste monumente (mai ales că în secolul XIX, când se fac primele astfel de descoperiri, viziunea savanţilor despre oamenii paleoliticului era că aceştia nu aveau potenţialul intelectual necesar pentru a produce opere de artă).
|